Născut din mintea omului

Câteodată albul holurilor și al sălilor devine obositor, continuitatea umbrelor ce formează ușile metalice devenind aproape obsedantă. Dar asta e doar în minutele când, singur, ecoul pașilor răsuna în holul larg și lung, acompaniat de zumzetul abia simțit al camerelor de supraveghere, mascate inteligent în colțurile zidurilor. N-ai ști că sunt acolo când încep țipetele și tânguielile, n-ai avea cum să le auzi sau să le observi. Dar acum…acum e tăcerea dinaintea furtunii, tăcerea terifiantă a holului nesfârșit dar care se încheie undeva departe cu o ușă la fel de albă ca restul, aproape mascată în lumina sterilă a neoanelor albe, protejate de subțirile grile de sârmă.
Și e rece…mereu e rece în holul ăsta blestemat. Îmi pot aproape vedea respirația de fiecare dată când fac inspecțiile, mereu tremurând când părăsesc micile încăperi, alături de baieţii îmbrăcaţi în albastrul acela pur și șifonat, mereu mirosind a proaspăt și steril, prezența lor devenind aproape înțepătoare.
Nu arareori mă întreb cum sunt văzut de cei pe care îi vizitez, usa deschizându-se larg și lumina sterilă invadând mica încăpere întunecată, aerul rece aspirând ca un vid mirosurile pestilențiale, înlocuindu-le cu aroma aspră de dezinfectant și vopsea parcă mereu abia uscată. Și în mijlocul acestei invazii, stau eu, contrastând cu toate din jur, cu halatul alb deasupra cămăsii negre, coborând și acoperindu-mi parțial pantalonii de aceeași culoare. Mă privesc năuci o vreme, încă sub efectul medicamentelor, în puținele momente în care nu bolborosesc incomprehensibil, singuri cu coșmarurile lor pe care tot încerc să le deslușesc de atât de multă vreme. Îmi pot doar imagina ce se petrece în mințile lor când mă văd din nou și din nou, cu o precizie atât de ritmică, zi după zi.
“Hai Alex, vreau să vorbim…”
Mă abțin cu greu să nu râd cât mă îndepărtez, după fiece ședință cu aceste biete suflete închise poate pentru totdeauna între pereții unei mici camere, într-un institut atât de rece și de distant față de ei. Mă dezgustă să-i văd vomitând pe ei, dezgustați ei inșiși de propriile născociri; să-i văd uitându-se la mine cu ochi sclipitori, zâmbind cald din colțul buzelor doar pentru ca-n următoarele momente să pornească țipetele și ura, revărsarea grotească a coșmarurilor închise în spatele unor spirite sfărâmate, ale căror piese încerc zi după zi să le pun la loc, ca un uriaș puzzle. Un puzzle pe care cred că nu-l voi completa vreodată.
Mă înfioară când îi văd zi după zi fiind scoși din “camerele” lor, unii ajutați de medici să meargă, pășind nesigur, cu capul aplecat în pământ, cu priviri pierdute…sau scoțând sunete de parcă tot Iadul ar curge prin ei, ca și cum coșmarurile lor ar fi singura lor posesie în viață, singura fărâmă din ei pe care se tem s-o piardă. Unii se opun astfel tratamentelor, alții acceptă însă tăcuți, mimând un calm profund și rece. Da, un calm steril cum doar cei damnați pot spera să mimeze. Și din nou aceleași priviri, aceiași ochi care cheamă să le zici ce ascunde Cutia Pandorei, ce se găsește în spatele tutoror manifestărilor, a groazei. Şi asta e ce mă ține aici, alături de ei, fascinat de poveștile pe care le reconstitui din amintiri și fantezii, din regurgitările nopților agitate ale unor oameni care nu mai știu de vârstă sau viață, doar de propriile obsesii și fantasme, propriile năluci. Și totul pare atât de rece și ideal, atât de proprice lucrului meu, curiozităților mele academice.
Da…pare…
Înainte de a intra în detaliile lucrărilor mele, aș vrea să notez în acest jurnal ceva ce m-a marcat din primul moment în care am pășit aici. Întâmpinat de răposatul doctor Albert, am făcut cunoștință pentru prima dată cu dulcea ironie a unui azil. Doctorul Albert nu mai era demult un om tânăr ci luase imaginea vârstei nobile pe care o purta pe umeri. Mi-a strâns mâna colegial, aproape părintește, acoperindu-mi palma cu palmele sale osoase și uscate. Ochii acoperiți de o pojghiță aproape gri, mă priveau obosiți din spatele ramelor rotunde ce conturau lentilele groase și aburite. Se așeză la masa sa de lucru și mă privi în tăcere o vreme, scoțându-și ochelarii și ștergându-i cu o cârpă fină pe care o purta în buzunarul de la piept al halatului. Am putut să-i văd clar fața acoperită de ridurile bătrâneții și grijile muncii, urmele ochelarilor ce săpaseră un sanț adânc pe nasul său ascuțit. Buzele subțiri schițau în continuare același zâmbet oarecum părintesc, când mi se adresa, zicând acele cuvinte care mi-au ghidat întreaga munca până acum:
-Deși are să-mi pară rău să părăsesc locul acesta și tot ce am cunoscut aici, sunt conștient că vârsta nu-mi mai permite să rezist în aceste condiții, să fac față acestor oameni și blestemului lor. Și iată-mă că trebuie să predau această povară unui tânăr lipsit de experiența muncii de aici…
Glasul îi era cald dar metodic, obișnuit să le vorbească lor iar acum puncta o scurtă pauză, fixându-mă cu privirea obosită:
-Da, ești tânăr și nu cred că vei înțelege imediat despre ce voi vorbi. Dar ăsta e singurul sfat pe care îl pot lăsa înainte să predau postul și să încep să lecturez unor studenți probabil neinteresanți sau unor bătrâni care cred că le știu pe toate. În locul acesta, nu e loc pentru sceptici, doar pentru cei ce poate vor putea accepta că uneori vindecarea vine prin înțelegere, nu prin metode mult prea aspre și brutale pentru aceste spirite sfărâmate.
Se ridică și se apropie de mine, punându-și mâna osoasă pe umărul meu:
-Acesta nu e un azil…acest loc ce-ți va părea bizar și grotesc în primele momente, ce te va terifia adesea și pe care îl vei considera propria capcană…acesta este un sanctuar.
Râsul simplu, lipsit de ironie, ce urmă îl făcu să se cutremure ușor, plecând zâmbind din cameră, urându-mi o zi bună. Cred că de atunci, încep în sfârșit să-l înțeleg, să-i înțeleg ultimul zâmbet, deși doar narcisismul îmi poate dicta ce văzuse in mine.
Acestea fiind zise…

L-am urmărit pe Alex Marcast o perioadă îndelungată, prezentându-se ca fiind unul dintre cele mai interesante cazuri pe care le-am primit în anii de când sunt aici și probabil unul căruia i-am oferit o atenție oarecum specială. Un tânăr în vârstă de 27 de ani, a fost internat în instituția noastră în urmă cu trei ani. Acuzațiile ce i-au fost aduse nu le voi prezenta acum, acestea părându-mi în continuare lipsite de validitate în ceea ce privește acest caz oarecum special.
Alex a prezentat adesea un intelect surprinzător ascuns în spatele condiției sale, exploziile sale paranoice cu greu reușind să ascundă sclipirile sale. Stările sale emoționale explozive au făcut ca relatările sale să fie foarte fragmentate și lipsite de logică pe alocuri, făcând ca discuțiile cu el să fie adesea foarte dificile, pășind des pragul fantasticului sau al absurdului. Și totuși, consider că în spatele acestor manifestări și a iluziilor pe care le expune cu o convingere aproape înfiorătoare se află niște motivații raționale. Odată găsite acestea, consider că voi putea înțelege în sfârșit natura tulburărilor sale și, în cele din urmă, să le îndepărtez.
În ciuda comportamentului imprevizibil, am ajuns totuși să am încredere în el, destul încât să mă lipsesc de cei doi asistenți cu cămășile albastre în timpul ședințelor. Și am găsit de asemenea asta ca fiind de ajutor în comunicarea cu el, făcându-l mai receptiv tratamentului. Relatarea aceasta va conține ultima sedință cu el, care s-a desfășurat mult mai rațional decât putusem spera vreodată.
Pentru prima dată, holul nu mirosea a vopsea în dimineața aceea. Furtuna ce se pornise din senin cu doar câteva ore înainte și continua la fel de puternică, aerul rece și umed pătrunzând în hol de fiecare dată când erau deschise ușile, încet apărând un aer umed și îmbâcsit. Mă temeam că, comunicarea va fi greoaie cu Alex dar în diverse ocazii asemănătoare s-a dovedit a fi chiar mai calm decât în condițiile normale.
Am deschis larg ușa metalică groasă, găsindu-l întins cu spatele pe patul simplu, alb, într-o poziție asemănătoare cu a fetusului. Spre deosebire de alți pacienți, Alex nu vorbește singur dar prezintă puternice semne de schizofrenie, ceea ce e probabil și cauza ieșirilor sale. Odată ce am închis ușa, lăsând cei doi asistenți afară, acesta s-a ridicat și a înaintat către masa din centrul camerei mici și gri. Scrijelise în trecut pe suprafața acesteia diverse noțiuni și fragmente din plăsmuirile minții sale, fragmente de cântece pe care le fredona adesea în momentele în care crizele izbucneau și era forțat din nou în cămașa de forță.
Pășind încet și cu atenție, cu privirea în pământ, se așeză și-și împreună mâinile în fața sa, pe masă, împletindu-și degetele și privindu-mă oarecum pierdut, urmărind mai mult umbrele ploii ce se profilau pe peretele din spatele meu, lumina difuză și gri pătrunzând prin geamul întărit, protejat de zăbrele metalice.
-Luați loc…
Invitația sa ușor ironică și zâmbetul șters mă făcură să zâmbesc la rândul meu. Trăgând scaunul și așezându-mi mapa cu notițe pe masă, l-am privit câteva secunde cum se juca cu degetele, tremurând vizibil. Era mai calm decât de obicei iar ochii albaștri erau aplecați către masă, citind fragmentele pe care chiar el le scrijelise cu multă vreme în urmă.
Notând data și numele pacientului, l-am invitat să-mi povestească din nou situația în care se afla, încercând să-l fac să aducă la suprafață amintirile pe care consider că le reprimă și le înlocuiește treptat cu fragmentele ireale născute din imaginația sa tulburată. Porni să povestească cu glas scăzut, metodic, cu lux de amănunte, ca întotdeauna, urmând aparent același șir al ideilor ca și în fostele noastre ședințe.

“ Pierdut în brațele copilului primitor și binevoitor al lui Morfeus, nu puteam decât să observ succesiunea obsedantă a zilelor în care stăteam închis în griul orașului. Pierdeam nopți pe acoperișuri reci, fumând împreună cu ea și stând în tăcere. Urmăream luminile lente ale orașului până când oboseala sau dimineața ne fugăreau din fața priveliștii unui loc care nu dormea cu adevărat niciodată. Dar stăteam mereu mult în acele nopți cu ea, ținând-o aproape pe măsură ce orele tot mai târzii ne dădeau târcoale, încălzindu-ne reciproc și schimbând câte o țigară. Simțeam gustul rujului ei de fiecare dată când luam țigara dar dispărea rapid o dată ce fumul îmi invada plămânii și apoi o deslușeam printre rotocoale de fum. Cerul ne stătea mereu deasupra, stelele ivindu-se răzlețe prin spărturile din norii de poluare din care cădea câteodată ploaia neagră ce făcea ca întreaga cușcă să pară un pic mai ostilă, ochii privindu-te acum doar din spatele geamurilor groase iar străzile deveneau pustii, tăcute aproape în răpăitul continuu al apei.
Dormeam până târziu iar munca era solicitantă, mereu schimbătoare, mereu abia de ajuns cât să-mi permit gaura în care locuiam și vizitele periodice la Marcus, agentul zeului… agentul lui Morfeus. Doar nopțile le țin cu adevărat minte, având culoare și claritate, când ceva se întâmpla cu adevărat cu mine și simțeam…simțeam că trăiesc. Zilele – efemere și gri, distrugătoare pentru ființa mea, trecând pe lângă mine fără ca măcar să pot simți, muncind neîncetat sau hoinărind cu privirea în pământ, pierdut pe nenumăratele străduțe ale locului unde stăteam închis. Dar măcar ziua nu vedeam bestia ce-mi dădea târcoale mereu în singurătatea mea, privindu-mă din cele mai negre umbre pe unde-mi plimbam ființa…
Ani de zile am trăit așa noi doi, trăind într-un amalgam de imagini și forme, născute din trecut, prezent și viitor, fără să ne pese de nici unul. Și ne cunoșteam de ce părea a fi o viață și totuși simțeam că nu știm nimic unul despre celălalt, trăindu-ne nopțile împreună dar uitându-ne mereu unul pe celălalt odată cu venirea dimineților reci. Și nu ne deranja, eram agățați de propriul concept de fericire și de timpul nostru împreuna. Nu putea să ne pese mai puțin de ce se întâmpla în timpul zilei…cui i-ar fi păsat când fericirea era atât de aproape și atât de constantă?!
Lucrurile nu s-au schimbat niciodată, oricât timp ar fi trecut și păream prinși într-o aură solidă a orașului unde stăteam ca și captivi, visând câteodată să plecăm în afară și să vânăm o altă fericire, un alt noroc, poate o altă viață. Diminețile să devină monotone și să simțim din nou cum timpul se mișcă pe lângă noi, să fim responsabili, să fim adulți, să renunțăm la o libertate ca a noastră pentru una mai îngrădită de responsabilități.
“…să devenim din captivi, sclavi sociali.”
Stăteam și o priveam câteva secunde, citind pe fața ei cum îmi așteaptă reacția și așa degenerau discuții serioase în momente unde liniștea nopții se crăpa o dată ce izbucneam incontrolabil în râs, alergând-o pe marginea clădirii, atrăgând priviri mai mult decât rău voitoare asupra noastră. Și nu ne păsa…fugeam și găseam o nouă clădire, ne ascundeam din calea poliției insomniace, mișcându-se alene în mașinile de patrulă. Nu ar fi oprit nici dacă ne-ar fi văzut dar suspansul era mai mare, rupea zăpușeala nopții, rupea monotonia în care ne afundam și din care încercam mereu să evadăm cumva. Luam alcool și morfină și dormeam somn adânc și lipsit de vise. Ne trezeam buimaci și orbiți de primele momente ale nașterii astrului solar pe boltă…ne căutam așa și adormeam la loc, goi și îmbrățișați, pierduți înca în visul nopții trecute. Și mereu era dispărută înainte să pot să o țin mai mult lângă mine ziua. Și mă întrebam doar prea des dacă chiar fusese sau halucinam, pierdut pe străzile luminate ale nopții. Și știam prea rar cât rătăcisem și unde, ce făcusem și cum. Dar, ca și de alte lucruri, nu-mi păsa.
Dar buzunarul din timp în care simțeam că începusem să putrezim începuse la rândul său să se sature de noi, lăsând schimbarea să pătrundă pe nesimțite, crăpătura în realitatea noastră lărgindu-se treptat și ajungând o monstruozitate înfiorătoare în cele din urmă.
L-am căutat pe Marcus când am rămas fără morfină. Singurul om de încredere pe care l-am cunoscut vreodată, singura față pe lângă a ei cu care interacționam și cu care mă vedeam cât de des aveam nevoie. Era înalt și impunător, cu vocea răgușită după sutele de pachete de țigări fumate, zi după zi și ochii obosiți afundați în orbite. Mâinile mari, muncite și bătătorite, mă făceau să-l înțeleg, să înțeleg că el nu era ca mine, că nu fusese niciodată. Mereu mă privea un pic de sus, căutând să mă intimideze, să-mi arate că nu sunt nimic mai mult decât un nimeni pierdut pe străzile unei lumi prea mari pentru mine. Nu era un om plăcut, asta e clar, dar nu mi-a arătat niciodată că n-aș putea avea încredere în el. Îl sunam și-mi zicea unde să merg ca să mă întâlnesc cu el, unde lucra în acea zi și cât avea să mă coste.
Vocea de la celălalt capăt al telefonului părea sfârșită, obosită și temătoare. A vorbit repede și mi-a zis în ce alee să-l întâlnesc, și când, închizându-mi aproape înainte să apuc să-i zic ceva.
Începuse să plouă cu zile în urmă și nu părea să mai înceteze… era ploaia neagră și rece a orașului ce nu adormea niciodată. Alunecam cât timp mă îndreptam către locul de întâlnire, înjurând printre dinți de fiecare dată. Îmi apăsam bărbia în gulerul gecii și încercam să țin apa să nu-mi șiroaie pe spate. Și nu reușeam… Orașul era încă viu și viermuia cu fețe ascunse în umbra umbrelelor și a glugilor de ploaie. Doi copii aproape mă doboară alergând sălbatic printre noi, fără umbrele, râzând prin ploaie de parcă nimic nu le-ar fi putut sta în cale. Și nu erau copii, erau ca mine și ca ea, dar altfel, mai vii decât aveam sa fiu eu vreodată.
Încet, rămâneam singur pe strada inundată, chipurile dispărând unul câte unul după uși grele sau perdele groase; în cluburi zgomotoase și pline de fum sau în mici baruri de unde poți privi din afară, la atmosfera pașnică dinăuntru pe care n-aveai s-o guști vreodată. Mă opresc și privesc prin vitrina unui asemenea bar, aproape pustiu, doar doi bărbați stând unul lângă altul pe scaunele înalte, în fața barmanului, cu pahare de băutură fină în față. Unul din ei citește niște file dintr-un teanc gros aflat pe masă. Privirea îi e gravă, ochii îi sclipesc în spatele ochelarilor cu rame groase, buzele schițează periodic câte un zâmbet aprobator către interlocutorul său. Nu pierd mult timp sub protecția prelatei de sub firma barului. Arăt ca un cerșetor, neras, ud și aproape lipit de geamul de sticlă. N-ar dura mult și aș fi alungat înapoi în ploaie fără milă, anunțându-mă că deranjez clienții…așa sunt oamenii în oraș, nu le pasă decât de ei.
Cred că aparțineam și eu orașului.
Nu-mi păsa…”

Se opri după ce trase de timp mai mult decât în mod normal. Pentru prima dată de când începuse să povestească, ridică privirea înspre mine și puteam să-i citesc pe chip încordarea. Povestea adesea sărea în momentul acesta, un punct de derivă unde fantasticul se îmbina cu realul din dosarul său, inconsistențele fiind multe și izbitoare mereu.
-Domnule doctor, ați citit benzi desenate vreodată?
Adresarea către mine m-a luat prin surprindere. Adesea nici nu dădea semne că ar fi conștient că sunt în aceeași cameră cu el sau că-i urmăresc spusele. Privea mereu absent înspre mine, prin mine, vorbind tărăgănat și continuu, ca o statistică a unor fapte de care nu-i pasă nimănui. Dar acum mă întreba cu o vădită curiozitate pe chip. Poate ceva avea să se schimbe până la urmă.
-Da Alex, am citit când eram mai tânăr.
I-am răspuns pe un ton cât se poate de calm și de constant, văzând cum se luminează la față odată ce un fulger brăzdă cerul de deasupra noastră, ploaia continuând ca și în povestea sa.
-E bine atunci…nu vă va părea prea ciudat ce va continua. Sau mai bine zis, vă va fi cunoscută imaginea.
Zâmbetul îi dispăru de pe chip iar mâinile începură să-i tremure mai tare pe masă, împreunându-le, încercând să le țină sub control.

“L-am găsit pe Marcus în mica alee unde mi-a zis să ne întâlnim. Stătea rezemat de o ușă metalică într-o parte a clădirii, un mic colț de lume luminat doar de un bec orb în ploaia deasă. Avea fața acoperită de umbra propriei frunți și nu schiță nici un gest pe măsură ce mă apropiam de el. Deși mirosul ploii și al gunoaielor din jur umpleau aerul, am putut însă desluși un miros familiar, un miros cu care chiar crescusem și pe care ajunsesem să-l detest, deși nimic din memoria mea nu vroia să-mi explice de ce.
Fără să-mi dau seama, am fost cuprins de panică în acel moment și am alergat către el, strigându-l pe nume, așteptându-mă să mă întâmpine din nou cu vocea lui groasă, de om muncitor în partea cea mai joasă a ierarhiei. Am pus mâna pe el doar pentru a-l vedea cum îmi cade în brațe, întreaga lui greutate prăbușindu-se peste mine, făcându-mă să mă prăbușesc odată cu el.
Mirosul devenea înecăcios în jur, dulce dar aspru, mirosind a tot ce putea fi mai oribil în orașul acela. Îl știam, îl știusem mereu…era mirosul bestiei mele, cea care sălășluia în momentele mele cele mai singure, privindu-mă tăcută din desișul umbrelor. Da, era acolo…sau fusese acolo…nu puteam ști, știam doar că mă umplea de groază, că vroiam să fug dar totuși eram curios, vroiam să știu dacă prietenul meu era teafăr; eram prea curios pentru propriul meu bine. L-am întors cu fața spre cer, căutând să găsesc privirea sa, un suflu cât de slab în plămâni, un puls în încheietura prea des înțepată. L-am tras în micul con de lumină al becului…
…Am fugit.
Am luat-o la goană, sălbatică și alimentată de teroarea cea mai pură pe care o cunoscusem vreodată. Îmi era frică și nu știam de ce; vroiam să scap dar nu știam din calea a ce. Doar alergam și-i simțeam privirea oriunde aș fi mers, orice cotitură aș fi luat. M-am împiedicat și am căzut, izbindu-mă de trecătorii ce mă înjurau printre dinți, continuându-și drumul de parcă nici nu mai eram acolo…
Marcus…Marcus nu avea chip. L-am tras în conul de lumină doar ca să văd gaura neagră sub fruntea sa, lipsa oricăror trăsături, transformate toate în răni adânci și drepte, infestate cu viermi albi și mici, făcându-și treaba cu hărnicie. Și nu mi-l puteam aminti nicicând altfel…nu-mi puteam aminti un chip sub acea frunte, sau doi ochi care să mă privească; nu-mi puteam aminti nici măcar un puls în acel brat gros. Micii viermi albi mi se urcau pe degete, căutând țesutul mort pe care să-l devoreze, înmulțindu-se pe pielea mea, fără să reușesc să mai scap de ei. Și i-am simțit respirația rece în ceafă, am simțit din nou privirea care m-a bântuit mereu.
Alergam în continuare, neluând seama de nimic din calea mea. Vroiam să mă întorc acasă, în mica mea gaură în perete, în micul loc unde eram în siguranță…eu și ea.
N-am simțit când m-a lovit…n-am simțit nici mușcătura, nici durerea, nici sângele cald ce începuse să-mi alunece pe gamba piciorului. Am simțit doar căzătura în mocirla drumului și răsuflarea rece deasupra mea. Strigam, da, strigam și-mi părea că treceau zeci de chipuri pe lângă mine, lăsându-mă să sângerez, ignorându-mă complet…ca oamenii ce aparțineau Orașului. Și totuși nu era nimeni și durerea amorțea; o puteam simți în continuare în spatele meu, gata să atace din nou, pentru prima dată în atâția ani de când o știam.
Într-o străfulgerare a minții am realizat că nu știam nimic. Căutam amintiri în care să mă refugiez din calea groazei, căutam momente în timp când știam de siguranță, când nu pluteam pe valurile unei vieți mai mult sau mai puțin iluzorii…
Dar nu erau, nu existau…în cel mai adânc cotlon al minții mele, nu exista nimic care să însemne siguranță pentru mine. Am știut mereu ce se ascunde în tenebrele umbrelor, cum era mereu acolo, studiindu-mă, privindu-mă…mereu acolo, mereu aceeași, doar așteptând momentul potrivit.
Plângeam, doborât la pământ, chircit în poziția unui copil care nu-mi puteam aminti să fi fost.
Here’s a lullaby to close your eyes goodbye…
Îmi răsunau hipnotic în minte cuvinte pe care nu aveam de unde să le știu, trăgând ceva din subconștientul meu, scoțând ceva la suprafață. Nu mai eram speriat, știam că nu mai aveam de ce mă teme…știam că e ea lângă mine acum, doar ea și nimic altceva, nici un alt coșmar. Mă ridicase de la pământ și am ajuns, cumva, înapoi acasă, în locul meu sigur. Îmi simțeam piciorul bandajat, umărul la fel. Simțeam că nu mai vreau să mă mișc, să mă mai ridic din pat…ea era cu mine și alunecam ușor între veghe și inconștiență, plutind parcă din nou prin lume în același fel amorțit și euforic, neștiind din nou ce se întâmpla cu mine, nepăsându-mi chiar.
Zăpușeala nopților devenea sufocantă în mizerabila cameră mobilată fără simț de răspundere, unde umbrele gândacilor pe pereți luau dimensiuni fantastice în lumina vreunei mașini ce trecea prin fața geamului. Becul zumzăia sinistru de fiecare dată când era aprins; chiuveta stătea spartă iar sunetul picăturilor mă obseda în noaptea tăcută. Dar nu mă puteam ridica, nu mă mai asculta nici o parte a corpului și nici nu-mi păsa…un adevărat copil al Orașului.
Dormeam ziua și mă trezeam noaptea, cu chipul ei deasupra mea, în îmbrățișarea ei, dominându-mi existența, făcându-mă să uit.
Făceam dragoste până cădeam secerați de oboseală.
Vorbeam până glasul ne pierea. Și nu știam niciodată ce ziceam…știam doar că vorbeam și gemeam împreună, pierduți unul în celălalt. Trăiam pentru asta și nimic mai mult, pentru fericirea noastră atât de perfectă, pentru somnul ce urma și care mă vindeca.
Mă trezeam țipând și o simțeam dându-mi târcoale, ascunzându-se din nou în umbrele din care revenea mereu, în întunericul minții, în colțurile camerei, sub patul în care-mi odihneam trupul și psihicul obosite. Era acolo și se apropia de mine, încercând să pătrundă mai adânc în lumea mea, să părăsească umbrele. Îi simțeam ghearele pe pielea mea, îi simțeam limba pe pieptul meu și surâsul sadic când găsea bătăile inimii, zăbovind mereu acolo, parcă așteptând ca ceasul să înceteze să mai bată.
Și mă trezeam sub sărutările ei, sub mângâierile ei și în șoaptele care mă duceau înapoi la somnul de peste zi, făcându-mă să pierd orice noțiune de timp și de existență, adormind doar cu sarutarile ei calde. Și eram fericit, eram fericit, eram fericit…

Mă amăgeam singur fără milă. Tot mai des simțeam vizitele coșmarului meu, degustările sale ce mă îngrețoșau până în măduva oaselor. Încercam să mă ridic ziua dar simțeam că vreau să mor și să înceteze să mai existe filmul prost al lumii mele, sufletul meu, totul. Nu mai simțeam nici un fel de fericire, doar mizeria în care mă târam, mirosul terorii amestecat cu mirosul propriilor excreții, a pereților scorojiți de apă și de timp, a aerului ud de afară, a șobolanilor și a gândacilor ce se fereau din calea luminii. Mirosea a sex și a spaimă, a moarte și a uitare. Și mă speriam din nou de ceea ce deveneam. Eram prea slăbit să mă ridic, prea slăbit să mai încerc să schimb ceva.
Încercam să adorm la loc, să dorm din nou somnul ce ar fi trebuit să mă vindece. Îl uitasem pe Marcus, uitasem totul și știam asta… nu-mi păsa… Și a venit sfârșitul.
Am încercat să o opresc, am încercat să mă împotrivesc dorinței de a o avea din nou, am încercat să o opresc să treacă deasupra mea, să mă facă să mă pierd din nou în ea. Am împins-o de pe mine, m-am împotrivit cu toată puterea ce-mi mai rămăsese și am aruncat-o din ființa mea.
Dar am fost mușcat de umbre. M-a tras înspre ea brutal, mutându-mă din locul unde zăcusem atât de mult timp, pătrunzând în lumea mea… sau trăgându-mă în lumea ei, nu știu. M-am împotrivit cu tot ce mai aveam, cu tot trupul obosit și aflat în spasmele unui sfârșit inevitabil. Am sărit pe ea, mi-am înfipt degetele în ochii albi ce m-au urmărit atât de multă vreme. Am împins cât de adânc am putut, zdrobindu-i în orbite, făcând-o să mă arunce de durere, împleticindu-se prin cameră. S-a năpustit asupra mea sălbatică, mai sălbatică decât mi-aș fi putut imagina vreodată o ființă să fie capabilă. M-am apărat, nu aveam de ales.
Ghearele i s-au înfipt în carnea din umărul meu pe măsură ce o loveam continuu cu brațul bun în capul ei lat, evitând mușcăturile colților albi și a botului pe care nu-l puteam distinge de întunericul camerei. Era mai mare decât mine, mai puternică…dar am rănit-o până mi-a dat drumul, încercând să se îndepărteze înapoi în umbra de unde venise, în coșmarurile mele.
Am sărit pentru ultima dată pe ea, scuipând sânge și țipând sălbatic. Fără să-mi dau seama ce fac mi-am înfipt degetele în gâtul ei, strângând oasele atât de puternic până le-am simțit pocnind, ținându-mă de ea până am văzut-o vomitând sânge în fața mea, horcăind de durere. Sângele nostru se amesteca pe podeaua unde șobolanii începuseră să se strângă pentru festin. A căzut sub greutate mea, fluierăturile ieșindu-i din plămâni anunțându-mă că totul se încheia.
Dar am continuat să o lovesc, am continuat să izbesc în craniul ei până când am simțit cum crapă și pocnește, cum creierul supra-înfierbântat îmi rămâne pe marginile pumnilor sângerând de la așchiile de os.
Am căzut pe spate, râzând și plângând, privind trupul cu care făcusem dragoste, chipul angelic zdrobit sub furia mea. Părul negru se întindea ca o pânză pe podea iar din trupul ei mușcau șobolanii, fără să le pese de mine. Încă un spasm al durerii cutremura carcasa fără suflare, dar totul încetase.
Râsul îmi încetă și începusem să plâng incontrolabil, strâns din nou în poziția ce-mi era doar prea familiară.”

Pentru prima dată, Alex rămăsese calm pe tot parcursul poveștii. Încă încerca să-și oprească mâinile din tremurat dar pentru primă dată nu izbucnise într-o rafală de isterii și de urlete. Ridicându-mă, i-am întins mâna, strângându-i palma tremurândă cu încredere.
-Știu că facem progrese Alex. În curând toată durerea va dispărea. Îți promit.
Am strâns noile notițe și m-am îndreptat spre ușă, zâmbind un pic, mulțumit de ceea ce reușisem să observ în acea zi. Pe măsură ce mă îndepărtam de camera sa, am putut auzi ecoul urletului său în coridorul îngust, slab luminat.
-E ÎNCĂ AICI! …

Posted on 2 Noiembrie, 2009, in Thoughts. Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: