mister1ous.wordpress.com

E ciudat cum uneori dragostea seamana mai mult cu ura decat cu prietenia… iubim si totusi ranim… de ce ranim daca suntem constienti ca o facem? De ce suntem indiferenti cand stim ca pe celalat il doare? De ce sa facem loc lacrimilor cand putem obtine un zambet, o imbratisare, o caldura, un gand bun?… Sfarsim sa ne pierdem in regrete si pareri de rau… si toate astea pentru un singur motiv: nu intelegem cu adevarat sentimentul DRAGOSTE… IUBIRE…
… am plans, am jelit… acum o sa ascult un sfat al unui bun prieten care m-a sprijinit enorm in momente in care toata lumea mea se frangea, se intorcea si ma calca, cu multa greutate pe suflet.
O sa stau in mijlocul vietii mele ca intr-o camera plina de amintiri, am sa inchid ochii si o sa le sterg incet de praf si de remuscari. Mai privesc spre trecutul meu cu multa durere, caci au fost sentimente in care am crezut. Insa trebuie sa-mi amintesc ca am incercat tot ce mi-a stat in putere si totusi nu a iesit cum credeam. De fapt ce vad acum in camera asta a vietii mele este ca am dat cam mult credit unor cuvinte, am asteptat sa se dovedeasca totul ca fiind adevarat, am primit in sufletul meu si am vazut ca sunt departe de a fi fericit.
Modul in care se vad lucrurile din locul in care stau eu e cu mult diferit de ce credeam inainte. Parca se remodeleaza totul.
E ciudat cum 2 sentimente s-au eliminat in acelas timp din viata mea, simplu si brusc.
Nu sunt ascunzisuri, nu sunt sentimente de subinteles, nu sunt lucruri pe care sa le mai caut in profunzimi.
Poate am invatat mai mult in acesti ani decat am invatat in intreaga viata si nu am de gand sa ridic ziduri, n-am de gand sa ma ascund ci am sa las totul deoparte si am sa ma opresc din lupte. Am sa ma iert pe mine. Inainte de a ierta pe altii…
Este o cale prin care ceata cu care sunt inconjurat sa dispara… timpul va sterge orice ciudatenie pe care acum nu o inteleg.
Am iubit din tot sufletul, am luptat cu tot ce am avut… am oferit tot ce am crezut ca am de oferit. Si in asta intra si rautatea mea, caci nu sunt un sfant si stiu ca pot rani.
Mai mila mi-e de oamenii care fug dintr-o parte in alta cautand refugii caci si eu am fost ca ei… am fugit ca un disperat cu sufletul ranit in locuri in care am crezut ca ma voi vindeca, insa m-am lovit de alte si alte obstacole.
Chiar ma opresc acum din fuga asta, nu mai caut un refugiu. Refugiul sunt eu. Tot ce am facut pentru alti oameni pot sa fac pentru mine. Inima mea nu e goala, e doar libera.
Poti sa stai si sa lupti sau poti sa pleci si sa uiti. Prima varianta am incercat-o si nu stiu cum dar am reusit sa o epuizez astfel incat sa nu am regrete decat ca poate am sperat prea mult. Acum am ajuns la planul B. Plec si uit. Plec si iert.
Am crezut ca sunt gol. Nu e gol… e libertate… nu stiam ca si libertatea poate fi putin coplesitoare. Dar cred ca am sa ma pot obisnui cu sentimentul si starea asta.
Cuvintele nu pot exprima bine starea asta… de stat in camera vietii mele… sunt in mijlocul ei, uitandu-ma la toate usile din jurul meu… chiar daca se deschide vreuna nu ma mai reped sa intru eu… astept sa intre cel ce o deschide…