Un altfel de alfabet [I] miercuri, Aug 30 2006

A(mor)

Si cu focul bland din glasu-ti tu ma dori si ma cutremuri,

De imi pare o poveste de amor din alte vremuri;

Visurile tale toate, ochiul tau atat de tristu-i,

Cu-ale lui umed-adancime toata mintea mea o mistui…

B(lestem)

Puteam numiri defaimatoare

In gandul meu sa-ti iscodesc,

Si te uram cu-nversunare,

Te blestemam, caci te iubesc.

C(hemare)

Te pleaca iar zambind peste-a mea fata,

A ta iubire c-un suspin arat-o, […]

Sa simt fiorii strangerii in brate

Pe veci pierduto, vecinic adorato!

D(or)

Si inima aceea, ce geme de durere,

Si sufletul acela, ce canta amortit,

E inima mea trista, ce n-are mangaiere,

E sufletu-mi, ce arde de dor nemarginit.

F(emeie)

Cu zambetul tau dulce tu mangai ochii mei,

Femeie intre stele si stea intre femei

Si intorcandu-ti fata spre umarul tau stang,

In ochii fericirii ma uit pierdut si plang.

I(ubire)

Caci te iubesc, copila, ca zmeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil;

Ca sceptrul mana blanda, ca vulturul marirea,

Ca visul pe-un copil.

I(ertare)

Sterge-ti ochii, nu mai plange!… A fost cruda-nvinuirea,

A fost cruda si nedreapta, fara razem, fara fond,

Suflete! de-ai fi chiar demon, tu esti sfanta prin iubire,

Si ador acest demon cu ochi mari, si parul blond.

L(acrimi)

Cand voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plangi;

Din teiul sfant si dulce o ramura sa frangi

La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,

Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi.

L(una)

Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate,

Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate,

Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii

Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!

No Responses »

 

Un altfel de alfabet [II] miercuri, Aug 30 2006

M(elancolie)

Afara-i toamna, frunza-mprastiata,

Iar vantul svarla-n geamuri grele picuri;

Si tu citesti din roase plicuri

Si intr-un ceas gandesti la viata toata.

N(aluca)

A fi? Nebunie si trista si goala;

Urechea te minte si ochiul te-nsala;

Ce-un secol ne zice ceilalti o deszic

Decat un vis sarbad, mai bine nimic.

O(ameni)

Tu vrei un om sa te socoti

Cu ei sa te asemeni?

Dar piara oamenii cu toti,

S-ar naste iarasi oameni.

R(epreos)

Cand e o-namorare de tot ce e al tau,

De-un zambet, de-un cutremur, de bine si de rau,

Cand esti enigma insasi a vietii mele-ntregi…

Azi vad din a ta vorba ca nu ma intelegi!

S(inguratate)

Departe sunt de tine si singur langa foc,

Petrec in minte viata-mi lipsita de noroc.

Optzeci de ani imi pare in lume c-am trait,

Ca sunt batran ca iarna, ca tu vei fi murit.

T(aina)

Si mis- draga mie insami pentru ca-i sunt draga lui

Gura tu! invata minte, nu ma spune nimanui,

Nici chiar lui, cand vine noaptea langa patul meu tiptil,

Doritor ca o femeie si viclean ca un copil!

U(itare)

Sa cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?

Te-as cere doar pe tine, dar nu mai esti a ta;

Nu floarea vestejita din parul tau balai,

Caci singura mea ruga-i uitarii sa ma dai.
V(ersuri)

De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda.

Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura,

Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura.

V(is)

Da… visam odinioara pe acea ce m-ar iubi,

Cand as sta pierdut pe ganduri, peste umar mi-ar privi,

As simti-o ca-i aproape si ar sti c-o inteleg…

Din sarmana noastra viata, am dura roman intreg…

One Response »

 

Sigur eşti român dacă: duminică, Aug 27 2006

* tot ce mănînci are gust de ceapă şi usturoi

* încerci să reciclezi ambalajele de la flori, hîrtia de la cadouri şi, bineînţeles, folia de aluminiu

* stai lîngă cele mai mari două valize din aeroport

* ajungi la petreceri cu una, două ore întîrziere şi ţi se pare normal

* după ce mergi la cineva în vizită, la plecare mai stai o oră în faţa uşii la poveşti

* părinţii tăi nu aruncă niciodată nimic şi, dacă reuşeşti să arunci ceva la gunoi, apare în mod misterios înapoi

* ai perdele de dantelă

* ai faţă de masă din macrame

* ai covoare care acoperă fiecare centimetru din casa ta

* mama ta îţi spune că eşti slab, chiar dacă ai 110 kg

* mama reciclează pahare de plastic, farfurii din carton şi pungile de la sandwichuri, spălîndu-le

* foloseşti sacoşele primite la cumpărături, pe post de pungi de gunoi

* raftul tău din bucătărie este plin de borcane de gem, varietăţi de recipiente de plastic şi sticlă

* cînd găteşti, nu foloseşti ustensile de cîntărit

* nu poţi pleca în călătorii decît dacă te conduc măcar 5 persoane la autobuz, tren sau aeroport

* suni interurban numai după ora 8 PM

* părinţii te sună şi întreabă dacă ai mîncat, chiar dacă e miezul nopţii

* părinţii nu realizează că tehnologia s-a îmbunătăţit şi, cînd sună în străinătate, urlă la telefon

* ai cuverturi uzate pe canapea ca să nu se murdărească tapiţeria

* nu cunoşti mai mult de jumătate din invitaţii de la nunta ta

* ai văzut pămîntul din interiorul unui WC din tren, în mers

* copilul tău poartă căciuliţă şi 3 pulovere în septembrie, deşi sînt 25 de grade afară

* porţi palton din septembrie pînă în mai

* dacă vezi pe cineva în pantaloni scurţi în decembrie, zici că e nebun, deşi sînt 20 de grade afară

* crezi că “urdă”, “mămăligă”, “parizer”, “telemea” sînt feluri internaţionale de mîncare

* cînd vin străini la tine în vizită, te distrezi dîndu-le cea mai tare ţuică din casă… şi cînd reuşesc să bea un pahar le mai torni

* cînd ai musafiri şi îi întrebi dacă mai servesc şi ei spun că “NU”, la tine înseamnă că “DA”

13 Responses »

 

Sentimentul românesc al ruşinii duminică, Aug 27 2006

Sînt într-un magazin de biciclete din Bavaria. Îi spun vînzătoarei că vreau să-mi cumpăr o bicicletă bună, sport, full suspension, şi ea-mi arată ce are. Pînă la urmă, mă decid asupra uneia destul de scumpe, cu o formă futuristică, opera unui designer de biciclete care şi-a şi pus semnătura pe fiecare roată. Tipa mă felicită pentru alegerea făcută, batem palma, îi plătesc şi, după ce îmi scrie actele bicicletei, după ce deci a terminat cu îndatoririle profesionale, mă întreabă, păstrîndu-şi zîmbetul de dinainte, ce fac în Germania. Îi spun că am venit cu o bursă de creaţie oferită de statul german şi că scriu o carte. Discuţia continuă agreabil (în engleză, desigur, pentru că nu ştiu germană), despre literatură, despre ce cărţi îi place să citească, despre cum îşi petrece timpul liber. Femeia - dezgheţată, amabilă şi zîmbitoare. La un moment dat, mă întreabă de unde sînt. Îi spun că din România. Văd cum dintr-o dată îi dispare zîmbetul, se uită la mine mai întîi surprinsă, apoi cu un aer superior amestecat cu oarece dispreţ, şi se duce în spatele tejghelei să-şi facă de lucru… Abia mi-a mai răspuns cînd i-am zis la revedere.Scena de mai sus s-a repetat apoi de mai multe ori, cu diferite persoane cu care am intrat în vorbă, şi am ajuns să mă obişnuiesc cu felul cum reacţionează cînd le spun de unde sînt. Ba, mai mult, de la o vreme am început să prelungesc suspansul şi, cînd sînt întrebat, spun mai întîi, cu o faţă foarte serioasă, că sînt din China. Interlocutorul mă cercetează amuzat şi surprins, iar eu, după ce-l las în confuzie cîteva momente, completez: I’m joking, of course. Şi ne punem amîndoi pe rîs. Cînd e distracţia mai mare, fac şi precizarea finală: I’m from Romania. Este momentul cînd rîsul celuilalt încetează şi continuă numai al meu.

Ceva similar mi s-a întîmplat şi cu unii români întîlniţi în Germania. La începutul şederii mele aici, cînd auzeam vorbindu-se româneşte pe stradă, mă bucuram şi mă duceam, plin de zîmbete, să intru în vorbă cu conaţionalii mei. Mă loveam însă de priviri suspicioase şi de răspunsuri laconice, aşa că, după cîteva experienţe de acest gen, am renunţat la astfel de euforii. Se pare că nu numai germanii ştiu ceva, misterios, despre noi, care face să le piară orice chef de vorbă, dar şi unii români cunosc secretul. Să fie vreo boală teribilă, vreun stigmat ascuns cu care sîntem însemnaţi, vreo aură aducătoare de nenorociri, pe care o purtăm?

În general, nu mă gîndesc că aş aparţine unei anumite patrii sau unei anumite naţiuni, aşa cum nu-mi pasă ce naţie sînt străinii cu care stau de vorbă. Mă interesează individul şi calitatea lui şi nu ştampila care-i este pusă pe actele de identitate. Cetăţenia este o chestiune pur birocratică. Pe de altă parte, am încetat de mult să mai cred în simboluri naţionale şi în mitologiile special create să realizeze coeziunea naţională şi să înflăcăreze sentimentele patriotice. Am aflat, între timp, că strămoşii nu au fost aşa de buni, drepţi şi neînfricaţi, aşa cum am învăţat din manualele şcolare. Că Vodă-i un munte, dar ceva mai mic - e de fapt făcut din butaforie şi se înalţă falnic într-o dioramă de uz didactic.

Consider că toate acestea au fost utile cînd au fost create statele-naţiuni, cînd astfel de poveşti au fost puse în slujba unor (pînă la urmă) interese economice şi că acţiunea lor persuasivă, manipulatorie, este astăzi caducă. Să zicem că ar mai fi necesare, în cazul unui război, să motiveze soldatul pe cîmpul de luptă. Dar ce războaie mai sînt în zilele noastre? Şi cine se mai luptă, în lumea civilizată în care trăim, împotriva unui duşman năvălitor, în dorinţa de a-şi apăra glia strămoşească? Războaiele sînt, astăzi, de altă factură.

În fine, cum nu-mi place fotbalul, am ratat şi ultima redută a sentimentelor naţionale şi belicoase, unde, atunci cînd echipa noastră joacă cu a altei ţări, mi-aş fi putut uni glasul cu fraţii mei.

Prin urmare, deseori am mai multe lucruri în comun cu unii străini, îi apreciez ca oameni şi comunic mult mai bine cu ei, decît cu mulţi dintre conaţionalii mei.

După cum spuneam la început, există însă unele momente în care simt că sînt român - şi acestea se asociază, din păcate, cu sentimentul că sînt un om de rangul doi, un individ de care e bine să te ţii departe, eventual un tarat. Sau am conştiinţa că sînt român prin negaţie: pentru că nu pot fi german, englez sau american.

Am cunoscut, de cînd sînt în Germania, destui neisprăviţi, am întîlnit puţini oameni care nu zăresc ceva dincolo de propriul nas, i-am văzut cum se înghesuie cu toţii la desele serbări populare, îşi înfundă în gură Wursti, de parcă ar fi nemîncaţi de cîteva zile, urlă tîmpenii cu glasul răguşit de băutură şi sfîrşesc prin a adormi cu halba lîngă ei. (Mediocritatea e aceeaşi peste tot.) Oare ce-l face pe orice neica-nimeni de aici să mă privească de sus? Oare cu ce e mai breaz decît mine neamţul (pe care l-am şi fotografiat), care zăcea răpus de bere pe caldarîm? Răspunsul este unul simplu: nu ştiu cît de breaz e el, dar în mod sigur strămoşii lui au fost mult mai breji decît ai mei. Ei au muncit pe brînci şi acum el poate să doarmă liniştit, că tot bine-i este. Ai mei, se pare, s-au cam ţinut de prostii. Pînă la urmă, facem ce facem, şi tot la strămoşi revenim.

Bamberg, ianuarie 2006

Cezar PAUL-BĂDESCU

Rev. “Dilema”

2 Responses »

 

Eticheta sau produsul? duminică, Aug 27 2006

“Româncele sînt frumoase. Româncele se duc la produs. Românii sînt leneşi. Aşa sînt românii. Hoţi. Nu le place să muncească. Trag beţii grozave. Au un grozav simţ al umorului. Sînt pitoreşti. Ştiu să fie prieteni. Sînt murdari. Şpăgari. Sînt sinceri. Mănîncă lebede. Cerşesc. Ascultă manele. Sînt politicoşi. Slugarnici. Ospitalieri. Scandalagii. Latini. Ţigani. Românii?

Acum doi ani, pe aeroportul din Zürich, am fost oprită la graniţă. Fără nici o explicaţie, lăsată să aştept undeva într-un colţ al aeroportului. “Step out of the line, please.” Ignorată şi invizibilă. Simţisem şi altădată, la graniţa cu alte ţări, dar niciodată atît de acut, “vinovăţia” de a fi român. Sentimentul că îmi uram paşaportul roşu şi caseta naţionalităţii, sentimentul de a fi fost etichetată de codul ţării şi de faptul că stăteam la altă coadă decît cei din UE.

“Nu pot să intru pentru că sînt din România!!” - i-am telefonat de urgenţă prietenului elveţian care mă aştepta de partea cealaltă. La cîteva minute, dintr-un birou de nişă a apărut zîmbetul enorm şi slugarnic al şefului poliţiei de frontieră. “O confuzie regretabilă - mi-a spus - prietenul dvs. ne-a explicat totul, vă rugăm să ne scuzaţi şi sperăm că acest nefericit incident nu vă va afecta părerea despre ţara noastră.”

În cîteva clipe am aflat de unde schimbarea. Amicul meu dăduse buzna, indignat, în biroul şefului de poliţie, aplicînd peste eticheta originară de România, eticheta falsă de “origine sănătoasă” (adică mă transformase în fiica unui foarte influent om de afaceri din România, iar oprirea mea la graniţă - într-un posibil incident internaţional!). O etichetă, de data asta, strălucitoare, care l-a făcut pe şeful departamentului să sară în picioare, să ofere scuzele de rigoare şi să justifice cealaltă etichetă: jumătate dintre tinerele provenite din România vin la produs, aşa că sînt trimise cu primul avion înapoi… Dacă însă aş fi menţionat ginta influenţilor oameni de afaceri, totul s-ar fi rezolvat! “Elveţienii sînt rigizi şi bătuţi în cap” - mi-a spus atunci prietenul elveţian, exonerîndu-se automat prin această afirmaţie, excluzîndu-se cumva din propria sa naţionalitate.

Aceeaşi atitudine pe care o întîlnesc de multe ori (şi pînă la saturaţie) şi la conaţionalii mei. S-a ajuns cumva la paradoxul în care o etichetă exterioară determină produsul intern. Un vînzător nepoliticos va şterge amintirea unuia amabil. Niscaiva drepturi călcate în picioare de vreun funcţionar provoacă ridicatul din umeri şi oftatul “aşa e în ţara asta”, dar nu o luare de poziţie. Dacă Justiţia e coruptă, ce mai contează un mic ciubuc? Odată etichetaţi, am pierdut oare dorinţa de a demonstra “reclama mincinoasă”?

Pînă la urmă, ce te mai face să te simţi român? Acceptăm pesimismul etichetării exterioare şi al sentimentului interior al neputinţei sau ne încăpăţînăm să redescoperim conştiinţa faptului că aparţinem totuşi unui grup (restrîns) de oameni care pot folosi cuvinte-cod ca “mangafaua”, “bibicul” sau noţiuni încriptate de genul “moftului” românesc, pentru a accesa drumul către adevărata individualitate românească? (S. G.) “

argument

Rev. “Dilema”

One Response »

 

Tânărul brand românesc duminică, Aug 27 2006

E greu să generalizezi cîteva păreri sporadice ale unor oameni, mai degrabă poţi să surprinzi nişte ipostaze, nişte opinii diferite, contradictorii şi… un pic confuze. Tinerii consumatori nu prea se identifică cu brand-ul ăsta niţel cam prăfuit, bun de scos din manualele şcolare, alături de pozele eroilor neamului. Dacă îi întrebi, după un moment iniţial de derută şi alte cîteva de gîndire (pentru că nu e ceva la care să se fi gîndit prea frecvent), îţi reamintesc, de cele mai multe ori, de tarele şi defectele noastre româneşti “genetice”. Deşi tineri, mulţi sînt dezamăgiţi din start şi afişează un soi de pesimism înnăscut sau poate doar moştenit de la generaţiile anterioare.

Unii români de peste hotare se simt, în mod paradoxal dar explicabil, mai români decît cei de aici - cei care au rămas, de voie, de nevoie, în “ţărişoara asta”, nu neapărat pentru că ar fi ales să demonstreze că “se poate şi aici”, ci pentru că nu li s-a ivit ocazia să “se care afară”. Ţara apare, de acolo, de departe, în nişte dulci culori rozalii, date de dorul invincibil de casă, familie şi prieteni - o trinitate care, de cele mai multe ori, se confundă cu noţiunea de “patrie”. Boarea aceasta idilică se răsfrînge şi asupra lucrurilor şi obiceiurilor considerate ca făcînd parte din “balcanismul” nostru păcătos, care ne trage mereu în jos. Apar în peisaj sarmalele de la mama de acasă, vecinii de bloc bîrfitori, dar care sînt gata să-ţi sară în ajutor la o adică, butica din colţul străzii, de la care poţi să-ţi iei ţigări şi cola la trei noaptea, bucăţica de cer albastru din nu ştiu ce sat, uitat de lume, şi o mulţime de astfel de amănunte pline de “specific local”, care îţi reamintesc cu bucurie că eşti român în România.

Pînă la urmă însă, rozurile nostalgice fac ce fac şi se transformă în nişte culori morocănoase, cîrcotaşe şi pesimiste de te-apucă jalea, iar pe bucăţica de cer albastru made in Romania apar nişte nori negri şi grei. Atunci condiţiei de “a fi român” i se pun în cîrcă toate relele, toate ratările, toate ghinioanele existenţiale. În general, “românismul” se simte cînd e de rău, mai ales prin comparaţie cu paradisul ţărilor occidentale. Conştientizezi pe deplin că te afli în România cînd te înjură şoferii în trafic, cînd nu găseşti drumul prin ţară din lipsa indicatoarelor rutiere, cînd te rătăceşti în hăţişuri birocratice, cînd te loveşti la tot pasul de oameni necivilizaţi şi violenţi şi aşa mai departe. Lucrurile par a se mai însenina totuşi cînd dau gol ai noştri sau cînd se apropie sărbătorile şi intră în acţiune vechile tradiţii româneşti (din nou ajungem la sarmale…).

Şi listele ar putea continua la nesfîrşit, cu bune şi rele, cu stereotipuri şi chiar cu ciudăţenii…
Cîţiva cetăţeni şi părerile lor

“Uite, pe mine drapelul mă face să mă simt român. Îmi place să văd drapelul. Cred că toţi ne simţim români cînd vedem drapelul. Îl scoatem ori de cîte ori e ceva important… la revoluţie, în lupte, la meciuri… pe ambasade. De exemplu, am văzut Centrul Cultural din Veneţia şi era drapelul afară… mi-a plăcut foarte mult. Pe bune!” (Ionuţ Radu, 27 de ani, inginer)

“Tradiţiile mă fac să mă simt român, oamenii, peisajele, locurile…” (Ileana Ştefănescu, 34 de ani, pictoriţă)

“Păi da, mă simt româncă. De unde ştiu? Pentru că altfel nu aş simţi nevoia să plec din ţara asta împuţită! (o tînără studentă la ASE)

“Cred că mă simt chiar mai român decît mă simţeam în ţară. Faptul că pot să vorbesc româneşte la magazin, în piaţă, oriunde, şi nu-nţelege (aproape) nimeni ce zic. Că mă plimb prin oraş şi aud pe alţii, necunoscuţi, vorbind româneşte (unii mai zic “seara bună” cînd te aud). Că citesc presa din România - pe care, cînd eram în ţară, n-o citeam. Probabil şi din cauză că acum am timp să mă gîndesc la chestii d-astea.” (Ion Diaconu, 25 de ani, informatician, stabilit temporar în Cipru)

“Pentru că, dacă nu sînt româncă, nu mă simt nimic altceva aici. Pentru că uneori nu îi înţeleg pe ăştia de aici şi simt că numai un român m-ar putea înţelege pe mine!” (Andra Ivan, 23 de ani, masterand în Computer Science, SUA)

“Aici în Canada poţi să fii mîndru că eşti român. Totuşi, la petrecerile cîmpeneşti organizate de ai noştri, poţi să-ţi iei cîmpii şi să pleci: manele, scandal, nesimţire şi totul din nou ca în România.” (Ion Pop, 35 de ani, stabilit în Canada)

“Harababura din ţara asta mă face să mă simt român cu adevărat! Da, dom’le, haosul şi necivilizarea!” (Mihai Voicu, 30 de ani, contabil)

“Normal că mă simt româncă, dacă-s născuta şi crescută aicea! A, dacă am io aşa, o trăire mai specială? Haideţi, doamnă, zău aşa, s-o luăm pe cinstitelea, cine mai are?” (Dorina, 38 de ani, menajeră)

“Cînd am văzut podiumul de la Olimpiada de la Sidney la gimnastică plin de românce, sau cînd am bătut în Cupa Davis pe Ecuador acolo la mama lor, la 5.000 de metri altitudine, sau cînd a bătut Steaua pe Valencia, sau cînd s-au calificat handbalistele noastre în finala de duminică. Atunci m-am simţit bine, am ţipat şi m-am bucurat şi parcă alt sunet şi gust a avut şi imnul nostru.” (Roxana Dalio, 24 de ani, economistă)

“România… e o ţară minunată în care lumea o duce prost. Nu prea mă simt român pentru că n-am prins Revoluţia sau alt eveniment important pentru România. Cred că pe vremuri era mai uşor să te simţi român, cînd nu-i linguşeam pe americani şi nu se fura atîta.” (Alexandru Ştefănescu, 17 ani, elev)

Rev. “Dilema“

Thx2AdinaRosetti

No Responses »

 

Terifiant!!! marţi, Aug 22 2006

Mi-e imposibil sa cred… nu se poate ca animalele sa fie tratate astfel doar pentru ca au blana!

Mai jos e linkul unui video extrem de violent despre o ferma pentru animale de blana. Peta-Organisation.

http://www.peta2.com/takecharge/swf/fur_farm.swf

Parerea mea e ca celor care chinuie animalele astfel, sa li se aplice macar pe sfert tratamentul de care acele suflete ‘beneficiaza’; clipul este foarte dur, daca crezi ca nu rezisti sa vezi cum sunt calcate animalele vii in picioare, si cum sunt taiate si aruncate pe pamant, nu il viziona.

Pentru mai multe poze, click aici.

One Response »

 

D’aaaa VID vineri, Aug 18 2006

M-am intors…

Comments Off

 

About ME joi, Aug 17 2006

 

 

 

I have no money, no resources, no hopes. I am the happiest man alive.

I am still determined to be cheerful and happy, in whatever situation I may be; for I have also learned from experience that the greater part of our happiness or misery depends upon our dispositions, and not upon our circumstances.

We live in a cynical world. A cynical world. And we work in a business of tough competitors. I love you. You… complete me.

 

One Response »

 

Dezamagit duminică, Aug 13 2006

Ai ajutat vreodata pe cineva? Ai facut ceva pentru bunastarea altuia? Ai simtit vreodata acea satisfactie dupa ce ai facut o fapta buna?

Da… cu siguranta; insa e dezastruos sa simti pe propria-ti piele dezamagirea cauzata de neputinta.

Gandeste-te cum e sa vrei sa faci ceva, dar sa nu poti…

Aceste stari, repetate la nesfarsit, te descurajeaza; iti dau acea stare in care nu mai ai pofta sa faci nimic. Cum ne putem “pacali” si sa nu cadem intr-o astfel de capcana?

Sa vedem partea buna a lucrurilor; sa fim multumiti cu cat facem (dar sa fim convinsi ca ceea ce am intreprins este tot ce putem mai bun).

2 Responses »